când totul îți e clor

Care-i treaba cu soarele iarna? Nu mai păcălește pe nimeni oricum. Amintește de un fel de fericire. Iar să te bucuri de soare în perioada asta, e ca și cum ai încerca să te violezi singur. E ca o remiză într-o partidă de sex, evident cu porțile-nchise, încheiată cu scor alb. Și-n jur e totul alb... bla-bla, ar începe să-și aranjeze cuvintele-n pagină, precum cravata sub gulerul cămășii, un scriitor din alte timpuri sau unu care și-a uitat inspirația, expirația poate, pe-atunci. Ochii mei s-au învățat să vadă altfel albul. E puțin pătat, precum bluzița uitată a iubitei pe umerași. Albul pe care-l știu eu, duhnește în scrumieră, terminat pân' la filtru, batjocorit, plin de scuipat și călcat în degete. Uneori mă enervez și băga-mi-aș albul în mașina de spălat, îmi dau seama că dacă mi-aș scutura scula de prea multe ori după ce-mi termin treaba mi-aș păta doar imaginea nu și lenjeria. Lucru manual. Acolo, la atelier, aveam halate albe. Cam de pe atunci am început să depistez albul perfect, albul sigur, albul pur. Și uite așa, imaculată-i fiecare pagină pe care am scris-o, dar știu că ăsta-i albul ce durează. Chiar și părul meu din cap, dacă stau să mă gândesc, nu se simte prea șaten. Deci care-i treaba cu soarele iarna?