N... loc de descriere.

Vă spun, nu mai e nimeni ca mine pe aici! Într-o seară, ca să ieşim la o bere, chiar m-a sunat un locuitor, zicea că e din oraşul lui Vişniec... mi s-a părut dubios şi am închis! Şi parcă, să zic că la un moment dat, cineva a venit şi mi-a spus că suntem la fel, c-ar trebui să vorbim. Ştiu că i-am mărturisit cum că drumurile mele nu duc nicăieri, că rugăciunile mele n-au niciun Dumnezeu, că iubirile cele mai de vază le-am lăsat la uscat, că mi se face dor, doar atunci când mă gândesc la mine... cred că a plecat! Va spun, nu e nimeni ca mine pe aici!

În imediata apropiere a nimănui.

M-am întâlnit într-o zi cu poetul Nuştiucine, îmi zicea c-a scris nu ştiu ce. Suntem prieteni vechi, amândoi scriitori, relativ cunoscuţi pe aici pe la noi. Nuştiucine şi cu mine suntem din acelaşi oraş, stăm chiar în acelaşi cartier, o vreme am stat şi-n acelaşi bloc. Acum, sincer să fiu, nu ştiu cine mai stă pe aici, nu mai cunosc pe nimeni, apar mereu feţe noi, se tot mişcă lumea. Dar am observat că toţi mă ştiu pe mine, ca cel care umblă cu Nuştiucine, care face nu ştiu ce, care merge nu ştiu unde şi trăieşte oarecum.

Viciu.

Am poftă să fumez, să trag dintr-o iubire sau două, să las toxinele dintr-o duduie să-mi roadă-n plămâni. Să stau pe terase, prin cârciumi la mese, să le las fără filtru, căci ţin la savoare şi să tuşesc toată vara, nesătul de gudroane. S-o las aprinsă-n aşternuturile-scrumieră, în zilele cu prea mult soare, doar ca să mă pierd apoi, golan, în tbc-ul farmecelor sale. Iar dimineaţa la cafea, s-aprind ce-a mai ramas, ca până seara să dispară, chiar şi fumul din perdea!