când totul îți e clor

Care-i treaba cu soarele iarna? Nu mai păcălește pe nimeni oricum. Amintește de un fel de fericire. Iar să te bucuri de soare în perioada asta, e ca și cum ai încerca să te violezi singur. E ca o remiză într-o partidă de sex, evident cu porțile-nchise, încheiată cu scor alb. Și-n jur e totul alb... bla-bla, ar începe să-și aranjeze cuvintele-n pagină, precum cravata sub gulerul cămășii, un scriitor din alte timpuri sau unu care și-a uitat inspirația, expirația poate, pe-atunci. Ochii mei s-au învățat să vadă altfel albul. E puțin pătat, precum bluzița uitată a iubitei pe umerași. Albul pe care-l știu eu, duhnește în scrumieră, terminat pân' la filtru, batjocorit, plin de scuipat și călcat în degete. Uneori mă enervez și băga-mi-aș albul în mașina de spălat, îmi dau seama că dacă mi-aș scutura scula de prea multe ori după ce-mi termin treaba mi-aș păta doar imaginea nu și lenjeria. Lucru manual. Acolo, la atelier, aveam halate albe. Cam de pe atunci am început să depistez albul perfect, albul sigur, albul pur. Și uite așa, imaculată-i fiecare pagină pe care am scris-o, dar știu că ăsta-i albul ce durează. Chiar și părul meu din cap, dacă stau să mă gândesc, nu se simte prea șaten. Deci care-i treaba cu soarele iarna?

mișcarea NUNU.

Pe vremea lu’ Ceaușescu pantofii țineau mai mult. Erau din piele. Din piele de animal ziceau unii. Din piele de șarpe. Când năpârlea Ceaușescu, se spune, spiridușii din bârlogul lui, luau pielea și o prelucrau. Se confecționau și geci, dar la alea se folosea doar piele de pulă de bandit, bătută bine. Toate minunățiile astea se făceau în subsolul întunecos al Casei Popoului. Se punea mare accent pe limba română a neamului. În ziua de azi tre’ să le ai cu mai multe limbi. Cert e că atunci te gândeai la canadiene fără să fii considerat un pervers ordinar. Nici nevestele nu cârteau, erau mândre că bărbații lor au o canadiană bună pusă de-o parte. Acum ar fi geloase. Învățam la școală despre circuitul vatei în natura noastră. Din vârful pantofilor, pe rana din coate, prin fundul urechii ca să se oprească-n nas. La femei era ceva mai complicat. Îmi pare rău, sincer, de pantofii ăștia de-i am. S-au rupt în părți ca dracu, dar nu-mi vine să-i arunc. Măcar acum am lumea la degetul mic.

soneria de la ușa cortului

Îmi aprind o țigară invers. Adică de la filtru. Toți din jur se pun pe râs. Lucrurile nu stau exact așa cum par sau impar. Într-un alt univers, îmi spune cuantica, aprind țigara de unde trebuie. Aici mi-am luat libertatea s-o fac cum vreau. Într-un alt univers femeia trimite bărbatul la cratiță. Acolo se știe că cei mai buni bucătari sunt bărbații. Aici pisicile mă aleargă pe străzi noaptea când vin de la muncă. În acel univers Alt, chiar eu mă plantez mieunător direct în brazda din sânii femeilor. Aici observ în fiecare toamnă cum fruzele cad de pe pământ în copaci. Acolo, în lumea Alta, scriitorii scriu despre cum ar trebui să scrie cel ce stă sub copacul care își adună frunzele de pe jos. Ăsta e pentru mulți copacul interzis. A fost și în Eden.  Doar că acolo și-a pus țărână în cap. În Eden frunzele erau doar pentru oameni.  În lumea asta oamenii nu-și mai acoperă părțile intime. Umblă cu ele pe stradă fâlfâindu-și părerile. Aici existența se dă pe de-a moaca, care cum apucă, nu te-ntreabă nimeni. În Alt univers se câștigă. Așa e cel mai bine, zic eu. Îmi sting, deci, țigara de la filtru și mă urc în primul dintre ultimele  tramvaie. Sunt foarte atent la trepte. Sunt numai ochi și urechi. Mă duc să-mi întâlnesc jumătatea sau cât o mai însemna din mine. Eu sunt amorezul acela ce se așteaptă cu flori la ușa cortului.

Starea vremii.

Mă uitam de dimineață pe geam. Ploaia e cea mai nefutută mironosiță pe care am întâlnit-o. Se tot plânge ca proasta de aseară. Nu știu ce să fac ca să evit să dau ochii cu ea azi. Dacă plec știu c-o să mă bată la cap. Ăsta-i stilu jeluistic. Stă geană pe mine la ieșirea din bloc, de zici că am futut-o și nu i-am plătit. Nu știu care-i faza cu unii de se atasează de ea. Ies la plimbare împreună, se imbrățișează, se dau dracu. Nu mi se pare nimic extraordinar, messianic și nici măcar cristianoronaldic la ea. Eu unu sunt mai selectiv, nu las pe oricine să mă pună la pat. Mă îmbrac pân’ la urmă. Îmi termin dejunul. Un clasic sendviș în care pun o cafea între două bucăți de țigară. Ies pe ușă gata să-mi fac vraiște perechea de blugi cea mai bună și să mă fac fleașcă cu stil, la cămașă. Sunt gata să plutesc pe noroaie și bălți, să despart, cu mâinile goale, mai ceva ca Moise, marea de oameni. Sunt un fel de Iisus care plătește chirie. Cu rate la bancă pentru cuiul din palmă și fără minuni la saltea pentru zile înnorate.

șoaptele gurii de sifon.

fâs-fâs, spuse. nu dau atenție. mă aplec, iau o bluză murdară și îmi suflu mucii. sorb dintr-o cafea rece aproape sfârșită. și ea, ca și mine. scutur pachetu’ rămas de aseară pe masă. ele două, noi doi. nu vreau să le împart. le fumez una după alta. eu și cu cafeaua ne terminăm unu pe altu. simt că-mi vine să vărs. sunt amețit. aud din nou, fâs-fâs. mă uit la tine. tu dormi bine-mersi, n-ai treabă. stai dezvelită cu sânii la vedere și-n chiloți. tu dormi bine-mersi, eu aș cam avea treabă cu tine. încă-mi plac bucile tale. dimineața de obicei sunt omul țâțelor. azi-ul ăsta e dus cu pluta în dimineața asta. o puță de țigară se uită la mine și scoate fum pe-o nară. ne luăm la ceartă. îmi zice s-o iau în gură. ce chestie! de nervi trag un fum. e ultimu’ fum. stau în fața ultimei guri de cafea ca-n fața plutonului de execuție. mă întreb oare ce-o fi după asta. fâs-fâs, cică. mă pun în pat. vreau să adorm. mă uit pe pereți și încerc să-mi dau seama ce vor să spună țânțarii ăia storșiți de tavan. toată vara am scris, fără milă. mă declar maestru criminal al muștelor și mai ales al țânțarilor în folosul artei. am pierdut ceva nopți, dar mi-am desăvârșit opera. iarna citesc. primăvara dau alt strat și scriu din nou. și tot așa. tavanul e mașina mea de scris. bag trafaletul în găleată și-ncep de la cap. frazele mele sunt adevărate înșiruiri de țânțari rupți în cur. le scriu fără încetare. tresar noaptea din somn ca disperatu’ când îmi zbârnâie pe la ureche vreo idee. în fine. e treabă complicată. mă uit la ceas. nu spune mai nimic. tic-tac, tic-tac! se repetă aiurea. a trecut timpul și tot nu înteleg ce vrea să zică. am gura uscată. am o senzație în gură de parcă mi-aș fi suflat mucii cu limba. îmi pute gura. fâs-fâs. fâs-fâs. zdruncin un sifon de-l ia mama dracu și-l arunc. fâs-fâs în gura mă-tii că eu mor de sete și tu ești plin de aere!

Amico instant.

Amigo instant coffee. Fumatul poate să ucidă. Sunt certitudinile ce le-am pus pe masă de la bun început. Ca să fim clari. Împărțim o țigară. Jumate-jumate. Hârtia e ca lenjeria dintr-o cameră de hotel. Se murdărește la fiecare atingere. Tragem dintr-un tutun învelit în cearșafuri furate de pe paturi nupțiale. Pătezi albul fin, de mătase, al filtrelor de Kunt. Rujul tău dă semne clare că buzele tale au apucături dezvirginale. Sunt gata să naștem între noi un început de trunchi de arbore genealogic. Tu vii cu scoarța, proaspăt rasă, eu mă insinuez cu restul. Suntem crengile ce cresc la capătul întrepicioarelor noastre.  La celălalt cap al clipirilor e un foc de artificii. Îmi pot da seama sigur. Sunt singurul bărbat ce ghicește-n licărirea ochilor. Ești singura femeie cu licurici pe creier. În cele din urmă ne-ntoarcem privirea. Pe noptieră, pe pereți, pe mese, pe jos, pe unde apucăm. Spate în spate pășim spre the dark side of the bed. Revenim la Haos. De unde, până la urma, a-nceput totul. Facem schimb de imagini ca surprizele cu mașini când aveam dubluri. Amico instant ce-om fi, doar fumatul poate să ucidă!