luni, 29 iulie 2013

Convorbiri literare.

Ce om și Mihai ăsta, mi-a consumat tot creditul cu apelurile lui în străinătate. Și i-am zis că luna asta n-am bani să-mi încarc cartela și că mai am și eu nevoie de minute. Tot sună, de nu știu cât timp, că vrea să se înscrie la o facultate de stat din Germania. El nu știe o boabă de germană, adică nu știe să vorbească așa mai corect, și are pretenții d-astea de facultate. Mă aburește pe mine că citește Schopenhauer, Kant, Lenau, Goethe. Îi zic și eu, îi mai zice și Ion când se întâlnesc, că nu e de ajuns, el nimic. E tare încăpățânat de la o vreme. E în lumea lui. Mai bine ar face o școală pe aici prin apropiere, ceva la distanță, lejer. Își găsește și ceva de muncă, undeva la pază, că nu e mare chestie, stai și iei bani. Așa are timp să și scrie sau ce mai face el, termină și o scoală, are și un ban în buzunar. Mai o cămașă, un pantof, că tot se plânge că nu prea are. Până la urmă, nu-i problemă, că vorbim noi și cu Titu. Dacă e, după ce termină, să-l bage pe undeva mai bine, că ăsta are pile peste tot, cunoaște oameni sus de tot. Toată lumea îl salută când trece pe stradă. Nu zice nimeni că Mihai nu are capacitate, că e deștept bine de tot, dar e mai în regulă așa. Ușurel, mâine poimâine poate își face loc pe la un ziar de scandal sau, și mai bine, prezentator pe la vreo emisiune tv, că aspect are dă-l încolo. Poate își găsește și o femeie în firea ei, să aibă grijă de el, să-i spele, să-i calce, să-l aștepte c-o mâncare caldă acasă. S-o mai lase pe Veronica aia, că-i mănâncă ficații, curva dracu. Vorbește toată lumea că și-ar fi tras-o cu nu știu cine. Și faza mai aiurea e că ăla, cică, l-ar cunoaște pe Mișu. În fine, nu contează. Diseară mă gândeam să vorbesc cu ăștia, să ieșim la o bere și uite că n-am credit. Oricum Emil știu că e plecat în Franța. Se chinuie și ăsta pe acolo de-o grămadă de ani. Toți care s-au întors spun că nu mai merge treaba în străinătate, dar el e hotărât grav să rămână. N-am mai vorbit cu el de nu mai știu când, fir-ar, că iar mi-am amintit că n-am credit. Zilele trecute, m-am întâlnit și cu Petre. Stătea pe-o bancă în parc. Cu toate că era destul de cald afară, el tot cu căciulița pe cap era. E tare simpatic. Părea cam necăjit. M-a întrebat și el de Emil, îmi zicea că-i lipsesc discuțiile lor obișnuite. După ce s-a dus Ionescu, s-a schimbat considerabil Petre. Parcă tot timpul îl roade ceva, parcă îl irită ceva, oricum ceva-ul ăla îi apasă pe umeri. Ca și cum Nae, din mormânt, îi ține prietenește mâna după gât. Ah da, prin parc ieșisem cu Paul la o plimbare. Era și ăsta supărat câcat. Mai glumeam cu el că-l vadeam așa. La un moment dat, i-am zis, mă Ceolane, hai să te afumi nițel cu mine că ești cam palid, nu mai fi și tu așa nervos pe viață! Mai ducă-se dracu și nevastă-ta cu pretențiile ei de mare doamnă! l-am batut ușor pe umăr și ne-am înfipt într-o cârciumă. Când am ajuns, ăștia deja erau încinși. Toți erau acolo, Bacovia, Arghezi, Preda, absolut toți, parcă ne-am vorbit. Am stat și am băut până dimineața, cu lăutarii la cap. La un moment dat, eu n-am mai putut să duc, am luat un taxi și m-am dus acasă. Când mi-am revenit din amețeală, am aflat că, după ce am plecat, Celan s-a aruncat în Sena. Că Preda a murit cumva în somn, că ar fi vomitat sau ceva de genu' ăsta, nu se știe sigur. Că Eminescu, care în seara aia nu s-a simțit deloc bine și a preferat să nu iasă, s-a dus și el dupa ce, târziu în noapte, a fost internat de urgență în spital. Arghezi, care parcă știa ceva cu Testamentul lui, a dispărut. Martorii spun că, înainte să plece, a lăsat pe masă niște flori de mucigai. Țuțea cică s-ar fi prăpădit imediat după ce am vorbit cu el. A fost găsit pe banca din parc, dar cineva îi luase căciulița. Ce aiurea. Cât despre Cioran, din memorie a trait, în memorie s-a întors, cum ar fi zis popa. Asta e. Mâine îmi fac drum la Bibliotecă să aprind o lumânare.

luni, 1 iulie 2013

Regia Autonomă de Transport Baldovin.



Azi e ultima mea zi pe aici, printre străini, mă întorc acasă. Acolo unde n-am nevoie de ochi ca să văd și nici de picioare ca să umblu.

Memoria e mijlocul meu de transport, mai în comun sau mai în particular, depinde de oră și mai ales dacă e weekend. Mă plimbă memoria pe unde vreau. N-am nevoie de bilet, trec oricum, mă sui de oriunde, merg pân' la capăt. În fiecare zi la fel. E locul meu de muncă. Lucrez în industria memoriei. Mă gândeam într-o zi dacă am nevoie de studii, că aș vrea să mă fac controlor pe memoria mea, că e mai puțină muncă. Dacă vă întrebați, să știți că multă lume circulă pe ruta memoriei mele. Prieteni vechi, care mai mult sau mai puțin încă mai sunt, rude, vecini, cunoscuți, iubite, bețivi, curve etc. Aș vrea, când se urcă, să-i taxez și să-i cobor la prima dacă m-au uitat prin stații sau nu m-au lăsat să urc, măcar pentru o stație, două, în memoria lor. Zi de zi merg până la capăt, mă plimb de colo până colo, pe un traseu ce rar se mai schimbă. Dar e un traseu vast, nu mă plâng. Am mereu ce vedea. Unele lucruri, întâmplări, le mai uit, dar le văd pe post de afișe pe stâlpi sau de reclame luminoase pe blocuri. Ultima oară când am mers la mare reprezintă acum povestea unui bestseller ce se găsește peste tot. Oricine se urcă din stație în memoria mea ține în mână cartea asta. Ca să spun drept, e puțin trasă de păr, dar merge ca lectură între stații, în fond, are de toate. Nu m-am gândit niciodată să-mi recondiționez cumva memoria, să-i mai dau o față. Se ține bine și chiar dacă a prins și câțiva ani de comunism, se zice că atunci se făceau lucruri bune, să țină mult. Oricum e încă nouă și merge bine. Și chiar dacă știu că la un moment dat o s-o roadă rugina, atunci o să fiu eu mijlocul ei de transport. Împreună, ca doi bătrâni ce se știu de mici, o să ne plimbam pe bulevarde fără stații.