Ordinul cămășilor albe.

Eu sunt mai reținut, dar am întâlnit mulți oameni duși cu credința. Cu toate astea, de atâta plictis, jur că m-aș crucifica singur pe canapea. M-aș sacrifica doar pentru mine și nu m-aș mai ridica deloc, pentru nimeni. Să-mi înfig cuiele indiferenței și nepăsării prin palme și tălpi direct în ramele de lemn ale patului. Să stau așa până sufletu-mi va fi iertat de minte și trupu-mi va deveni icoană. Sunt un păcătos, nu mai cred în trezitul cu noaptea-n cap și munca la patron și nici măcar în emisiunile tv. Iau numele domnului cetățean în deșert și spun fiecărui chip întâlnit că e cam cioplit. Nu merg la muncă duminica și nu mă rog în sfintele zile de salariu. Nu aștept mântuirea de mântuială. Am veșnica datorie să nu datorez nimic nimănui. Nu știu dacă le-am gândit pe toate astea cu voce tare, dar totuși cineva îmi întrerupe șirul. Îmi spune să stau liniștit că va trece și va fi ok. Să iau tot ce-mi zic ei, să rămân acolo că oricum eu n-am chei. N-am înțeles mare lucru. Mă întind pe pat și dau să-mi scot o țigară, dar cămașa asta albă n-are buzunare. Mă uit pe masă nu-i nimic, nimic pe nicăieri, iar eu-s legat de mâini și de picioare.

Parfumul.

Un parfum stătea pe scări la mine-n bloc de câteva zile. Când trist, când cu capul în nori, când în așa hal încât te punea și pe tine pe gânduri. Am zis să nu mă bag, nu e treaba mea. Așa că am tot trecut pe lângă perete, am tot evitat contactul, tot să nu deranjez. Cred că l-am întâlnit cam pe la toate etajele. Eu stau la ultimu'. Într-o zi, când am vrut să ies, tot blocul era îmbâcsit de fum de țigară. La noi nimeni nu fumează pe scară. Cum urcam eu așa pe scări am simțit urmele de parfum și mi-am dat seama că el a fumat ca turcu. Să zic că mirosea și a alcool, a ceva curve ieftine și evident a pișat. A ajuns rău parfumul ăsta, mi-am spus. Trebuie să mă opresc și să vorbesc cu el într-o zi. Poate chiar acum, dar să mănânc ceva mai întâi și să dorm puțin. Ajuns în fața ușii, dau să deschid, încerc să bag cheia și observ că nu merge. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, chiar lângă mine doi vecini nu știu ce tot vorbeau. La un moment dat unu din ei îmi zice că ar fi cazul să mai schimb parfumul c-au început toți să mă știe.

Joc de umbre.

Azi-noapte, tu nu știi, că ai adormit, dar eu am rămas să-mi termin țigarea și am observat că umbrele noastre nu se mai înțeleg. Nu prea îmi dădem seama ce-și ziceau, dar era clar că se certau. Vedeam cum se plimbau agitate prin toată camera, se îmbrânceau și-și mimau cuvinte grele. La un moment dat umbră-ta pleacă nervoasă, trântește umbra de la ușă și rămâne umbră-meu singur. Se duce la masă, trage dintr-o umbră de țigară, își toarnă ceva într-o umbră de pahar și începe să-ngâne de zor. Din ce-am apucat să-nțeleg, umbră-ta se vedea cu altcineva de câteva luni. Era vorba, cred, de unu d-ăsta c-o situație stabilă, mult mai avut și pe deasupra și mai bine făcut. M-am ridicat din pat, m-am așezat și eu la masă, mi-am turnat ceva în pahar și mi-am aprins o țigară. Am stat așa la taclale până dimineață. Știu că m-am amețit bine și vorbeam despre o grămadă de chestii. Într-un final m-am gândit să mă pun înapoi în pat. Îmi amintesc, însă, că m-am trezit foarte devreme, aveam soarele-n ochi, capul pe masă și-o singură umbră pe pat.