marți, 23 aprilie 2013

Ordinul cămășilor albe.

Eu sunt mai reținut, dar am întâlnit mulți oameni duși cu credința. Cu toate astea, de atâta plictis, jur că m-aș crucifica singur pe canapea. M-aș sacrifica doar pentru mine și nu m-aș mai ridica deloc, pentru nimeni. Să-mi înfig cuiele indiferenței și nepăsării prin palme și tălpi direct în ramele de lemn ale patului. Să stau așa până sufletu-mi va fi iertat de minte și trupu-mi va deveni icoană. Sunt un păcătos, nu mai cred în trezitul cu noaptea-n cap și munca la patron și nici măcar în emisiunile tv. Iau numele domnului cetățean în deșert și spun fiecărui chip întâlnit că e cam cioplit. Nu merg la muncă duminica și nu mă rog în sfintele zile de salariu. Nu aștept mântuirea de mântuială. Am veșnica datorie să nu datorez nimic nimănui. Nu știu dacă le-am gândit pe toate astea cu voce tare, dar totuși cineva îmi întrerupe șirul. Îmi spune să stau liniștit că va trece și va fi ok. Să iau tot ce-mi zic ei, să rămân acolo că oricum eu n-am chei. N-am înțeles mare lucru. Mă întind pe pat și dau să-mi scot o țigară, dar cămașa asta albă n-are buzunare. Mă uit pe masă nu-i nimic, nimic pe nicăieri, iar eu-s legat de mâini și de picioare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu