în numele proștilor scris pe toți pereții

icsulescu suge pula. igreculescu e șmecher. eu am fost necunoscutul, ca să nu zic necunoscuta că sună da-n-pulea, dintre toți icșii și igercii ăștia. baldo care stă la etajul 8, pe față. așa mă știau toți. toți ăia din blocul meu, din Rahova. în spatele blocului era o întreagă bibliotecă. puteai citi pe pereții de la parterele blocurilor o literatură minimalistă adevărată și originală. muie steaua. muie dinamo. tipA  + tipU = love. existențialism de cartier. furie de Mărgeanului scrisă în pagini de beton. viața ascunsă în spatele tencuielilor căzute de la ploile acide de cartier. ploi pe care le simțeai ca pe niște lacrimi ale femeilor, de la ultimele etaje, ce își strigau plozii de la balcoane, să vină la masă. mama a fost o femeie d-asta. noi stăteam la ultimul etaj. nimeni, în afară de Dumnezeu și de cartonul rupt de precipitații și cârpit cu smoală, nu stătea deasupra. nimeni deasupra. o mândrie. la noi ploua în casă. stăteam cu ligheanul pe hol. holul era atât de mare încât îmi dădea fiori. îl străbăteam într-o fugă. mereu mă așteptam ca cineva să sară de după colț. nimeni. nimeni nu ne proteja de ploaie. nici Dumnezeu și nici cartonul ăla nenorocit. așa cum, pe noi puțoii, nimic nu ne proteja de ploaia de înjurături inter-dentale, ale vecinului beat criță căzut pe grătarul plin de noroi de la intrarea din bloc. râdeai ca bou, până-n ziua în care vecinul ăla purta haina lu tactu. o haină de tată puțind a uzină, lăsată-n cuier, e ca dragostea de mamă. te urmărește toată viața. uneori îmi vine să plâng cu capul băgat în haina aia plină de ulei și duhnind a benzină, așa cum pizdele alea afurisite se fac că plâng în pernele lor pline cu puf și cu miros proaspăt de detergent scump. în shimb, în numele proștilor scris pe toți pereții, mi-am mânjit obrajii, ca un rambo, cu lacrimile mamei, căzute de la ultimul etaj.

dantelă.

sub fustă! da, sub fustă! ridic-o și uită-te și tu acolo, ca să vezi că nu doar mie mi se pare. nu-i așa c-ai ascuns acolo două-trei doze de energizant? nu mi-am imaginat niciodată că n-ai să vrei să împarți cu mine. faci exact ca maică-mea care-mi ascundea borcanul cu dulceață de gutui în văgăunele debaralei. așa faci și tu. așa e și la tine sub fustă. o debara d-aia cu ușile scoase și-n loc sunt puse niște perdele handmade de țară. și e întuneric și doar de-ai da perdeaua la o parte, să mă ghemuiesc puțin acolo până mă găsește iarăși mama cu degetele înfipte în dulcețuri. hai, scoate dozele! știu că le ții ascunse pe undeva prin singura zona pe unde trupul tău a format dantelă. în preajma verticalității lor știu că ascunzi mereu un secret.  n-aș vrea să caut eu cu mâna mea. mi-ai mai reproșat tu cândva că fac prea multă mizerie. în plus, aș vrea să evităm certurile inutile. până una-alta, stăm amândoi pe tivul fustei ca niște turiști cu bagaje, uitați pe marginea drumului. o tragi de sub mine ca să n-o șifonez că stau cu curu pe ea. deci, așa se simte când îți fuge pământul de sub picioare! plec, total lipsit de energie și cu pofta-n cui, mai ceva ca o cămașă uitată în dulăpiorul tău înfășurat în dantelă.

balcoane vecine.

tu întinzi rufe. azi nu e sărbătoare, e zi de spălat. stai la etajul 1 din celălalt bloc. eu la ultimul etaj în celălalt bloc cum privești tu. știu că indiferent cât de mult ne-am apropia, între noi vor fi mereu două balcoane. mici, dar țepene. la viața mea, mi-am plimbat privirea peste multe balcoane. îmi place, ce pot să zic?! tu îți așezi chiloțeii și sutienașele pe sârmă ca niște note pe portativ. aștepți să le interpretez în cheia de la gaura ușii tale. umplu cupele tapisate cu pushup, din ochi, două câte două, două câte două. aștept și eu, la rândul meu, să pui și tu două paie, d-alea țuguiate de se mulează pe buze, în oricare două cupe de ți se potrivesc. vrei să ciocnim înainte sau după. oricum te-am citit că vrei să mă faci să-mi prind nasul în chestii tiptile învățate de la tv. tu întinzi rufe. eu mă gândesc cât de tare se mai ține și țeava asta de scurgere dintre cele două balcoane.

Ești cea mai vie amintire a mea.

Suntem ca doi pugiliști. Fiecare-n colțul lui de pat, ca doi paianjeni ce se privesc ca și cum nicio muscă nu s-ar auzi în cameră. Avem mâinile goale. Cică așa-i mai fair-play. În palme, totuși, mângâierile de ieri, vin mănușă. Ne lovim nemilos fără să ne atingem și mai ales fără să ne privim. Cu finalul aproape, ne clătinăm în pașii cu care cândva dansam pe la cine știe ce chef ieftin. Nu aruncă nimeni prosopul. E pătat cu miile de picături dulci-amoroase strânse-n timp. Sunt ani-iubire de când am pășit întâia oară în cantonamentul acesta. De atunci parcă ne-am pregătit pentru azi-ul ăsta neprogramat. Fiecare în colțul lui. Știu c-o să ne facem cu mâna. La revedere-ul nu ratează niciodată. E cea mai curată lovitură. Ne ștergem obrajii și ochii umflați care trădează rana. Îți spun sincer că ești cea mai vie amintire a mea. Mai ales că, încă resimt upercut-ul dragostei noastre.

semn de carte.

mă simt într-adevăr creație, creatură, doar atunci când arătătorul tău, umezit pe vârful limbii, îmi foiește și răs-foiește straturile pielii. facem amor. mă urmărești cu privirea printre rândurile liniilor vieții ce-mi pleacă din palme și-ajung până-n vârful picioarelor. și iar de la capăt. în toți acești ani, m-am străduit să-mi scriu cu alineat ridurile frunții. nu suport să mă privești insistent. parcă ai păstra în priviri stiloul profesorului care mă taxa la fiecare semn de punctuație pus greșit. sunt cartea ce-o uiți între-deschisă, acolo unde ai rămas, pe patul nefăcut după o noapte în care mă citești, ușor, ca pe-un volum de poezie. nu-i frumos din partea ta când, uneori, îndoi toată povestea asta la un colț și mă lași cu fragmente întregi neterminate. doar în lumina veiozei ce mai subliniezi, cu creionul căprui al privirii tale, pasajele care îți plac. ți-am descris camera la un moment dat. cu perdelele alea albe ca niște aurore boreale proaspăt luate de pe sârmă, de miroseau a acasă. te-a prins. așa că ai notat totul în palmă ca într-un carnețel.

încurând.

încurând mă ridic în capul oaselor. merg să-mi fac o cafea și încerc să-mi revin. am dormit prost. așa adorm mereu când vin de la muncă. dacă văd un film sau citesc ceva parcă simt că dorm mai deștept. în orice caz mă trezesc crispat. în fiecare dimineață preacurând o durere de stomac. durerile de cap apar și ele încurând mai ales că sunt în schimbul 1. mi-ar plăcea să am mai multe schimburi dar cu banii de pe schimbul 1 nu prea pot să mă schimb. oricum nu foarte curând. superiorii tot încurajează un coleg mai fără tragere evident curându-l. nu trebuie să dăm din picioare aiurea. cică doar așa ne încururăm cum trebuie cu roadele muncii noastre. așa zic ei. eu vreau să mai stau și pe scaun din când în când și nu mă încurc cu ei. mi-au promis și mie că încurând o să rezolvăm problemele ca bărbații. dar le-am spus clar că nu cred în manifestări d-astea și că nu-s pe genu lor. în fine. așa sunt ăștia de sus. te trimit înapoi în bancă și-ți mai trag și-o palmă peste cur ca să-ți intre bine unde trebuie că ești decurând pe-acolo. ei știu cum se face propaganda și se vede de la intrarea în firmă. e scris cu litere mari de tipar. cu noi încurând în fiecare zi vei simți într-adevăr că trăiești.

Pudoar.

Ți se așează chilotul între buci ca o bancnotă veche într-o carte. Mă trezesc cu ochii-n numismatica între-bucilor tale. Diminețile-mi colecționează fantezii cu chiloței dantelați și pantalonași scurți. Tu ești în spatele cămășii mele, prea mare pentru tine, ca un spectacol în spatele cortinei. Uiți intentionat unu-doi nasturi deschiși. Un sân se strecoară afară ca să simtă mai bine atmosfera. E rece în dimineața asta. Sânilor li se citește emoția pe fața cămășii. Ești tare emotivă azi. Între picioare parcă ai purta două buze de copil ce salivează la o prajitură super glazurată dintr-o vitrină a unei cofetării cu preparate scumpe. Te strecori prin cameră ca lumina printre jaluzele trase. Pășești pe covor ca un fachir în plin exercițiu, doar ca să nu mă trezești. Dar eu mă fac că dorm și te privesc printre degete (ca atunci când eram mic și-n filme apăreau secvențe deocheate) ca prin gaura cheii a imaginației mele.

jertFă!

Femeile nu poartă poșete. Le duc pe umeri. Le cară cu cârca. Asta e crucea lor. Sunt responsabile de păcatele noastre. E un fel de jertfă. Își etalează credința în vitrinele curate, nepătate ale magazinelor din centrul orașului. Dichiseala e litera mare de la începutul Cuvântului. Dau paginile vitrinelor, pun povești în ele, până când muritorilor de rând le rămâne ceva în cap. Semnele de punctuație le punem noi. Plimbările lor sunt un nesfârșit drum spre Golgota. Ajunse acolo au tot dreptul să-și desfacă părul din agrafe ca să-l adie vântul. Natura se revoltă. Ele parcă iau și-și bagă tot vântul în sub-fustele lor și potolesc toată natura. În cele din urmă își înalță privirea peste năsucurile lor ca niște bețe cu care dirijează mersul împleticit al lumii. Ies din peisaj pe tocuri fiindcă știu că asta face fundul ferm. Tu te-ncrezi în toate astea, le-ai mai auzit la alții. Asiști la un sacrificiu în fața căruia nu poți să nu-ți faci cruce. Minunat mergi acasă și cu pacea-n suflet îți zici rugăciunea si-ncepi să-nroșești ouăle.

alintamora

ți-ai luat hârtie igienică specială. ai făcut comandă că așa ai vrut tu. ce-ți mai place să te alinți, chiar și după ce te piși! să-ți așezi frumos în palmă un pachețel de hârtiuță cu atingere de norișori. și să treci cu primăvara asta abia venită foarte atentă printre labii. ca apoi, toate puse bine așa ca-ntr-o îmbrățisare, arome, parfumuri, primăveri, ultimveri și labii, vă strecurați înapoi în pat. te alintaromezi toată iar eu mă alintamorez tot. sub pătură mă puneți la crescut. porii, sinapsele, ideile, se desfac, se dilată, se transformă ca-ntr-o seră de ultimă generație adusă de-afară. bucile tale, așezate pe colac, colac ce-n umbra curului tău pare c-ai lăsa un sfânt fără nimb, cacă armonii. ți-as scrie poeme pe hârtia asta igienică de-ai comandat-o tu, dar păcat că nu poți să le guști.