Peste tot acasă.

Mă gândesc că m-aș duce pe-acasă. Trebuie să mă adun, să iau așa o vacanță și să mă întâlnesc cu oameni cunoscuți. Să umblu pe străzi arhicunoscute, să salut în stânga și-n dreapta. Să fiu întrebat de sănătate de persoane care încă mai stau și acum pe scara de bloc cu care cândva mă lăudam că-i a mea. Eu și numai eu stăteam pe scara aia, restul erau un fel de chiriași pe care, parcă, mi-i alesesem pe sprânceană, să mă placă, să mă tragă de obraji, să mă alinte. Care scară de bloc? Din ce oraș? Sincer, nu știu exact. Dar știu că acasă e acolo unde ți-ai petrecut copilăria, unde te-ai rupt în genunchi și-n coate de ți-au făcut lacrimile ochii cât cepele. Sau unde ai dat dracu prima pereche de blugi de care te-ai atașat și pe care ai purtat-o până s-a subțiat fibra. Acasă tot timpul dai nas în nas cu cineva pe care nu știi de unde să-l iei, unde să-l pui, dar îl saluți respectuos ca și cum ți-ar fi rudă de sânge. Știi că la un moment dat ai luat loc pe genunchiul său, mai ceva ca la moș crăciun, și-ai ascultat ca un căscat la sfaturile lui despre fete. Erai un ciorchine de om fără floci la puță dar beleai urechile mai ceva ca la slujba de duminică. Că tot veni vorba, acasă le spuneai alor tăi că te duci să ocoleși biserica, să te dai pe sub masă sau să iei lumină și ajungeai dimineața în fața ușii de la apartament dus pe brațe de tovarăși, ca adus de pe front, de mustea voma printre dinți mai ceva ca sângele din răni. Toate intră-n mintea ta ca mirosul de mâncare de pe palier, din zi de sărbătoare. Îți intră în haine și-l porți cu tine ca pe un parfum care te prinde și pe care-l ții toată viața. Mă duc acasă! Vreau să mă întâlnesc cu ăia cu care am băut până am lins toți aceeași nasoală. Am chef să fac niște caterincă d-aia cruntă cu ăștia pe seama cuiva. Hm, de cine s-o mai râde?! Asta dacă mai găsesc pe careva. Eh, toți sunt acolo, știu eu! Așa e când te întorci acasă, toți trebuie să fie acolo, lumea de acasă niciodată nu se mută, nu pleacă. Problema e că nu prea știu la ce adresă să-i zic memoriei să mă lase. Acum sunt în Orașul de Vest, aș cam avea idee pe unde s-o iau. Merg spre sud, trec prin Orașul În Care În Unele Nopți Miroase A Vanilie, dar știu că n-am să dau acolo de pașii mei făcuți de-a bușelea. Merg, deci mai în față, în Orașul Capital, dar aici n-am mersul format. Aș da pe la bunici, dar e închisă ușa, e bătută bine-n cuie. Mă opresc să-mi trag sufletul. Îmi e total străin decorul. E bine acasă!

E frig de-mi îngheață amintirile-n instalație.

M-am născut vara dar numele mă îndeamnă la chercheleli și pe timpul iernii, ce bulangeală! O antagonie, o împerechere de temperaturi ce nu par să se înțeleagă decât dacă le îmbârligi cumva și dacă le faci să le fie dor uneia de alta. Vara ți-e cald, vrei frig să-ți înghețe curu, să-ți faci țurțuri din pișat și să te bați cu ei de zici că-s săbii Jedi, iar iarna duci dorul până și transpirației puturoase de subraț călător în tramvai. Cum ziceam, o bulangeală! Un fel de motricitate sexuală pe care ființa mea, îmi tot bătea de-o vreme apropo-uri c-ar poseda-o.
Când eram mici îl așteptam cu toții pe nea ăla de la etaju 3. Stăteau ai noștrii cu ușile deschise de nu mai faceau față caloriferele alea nenorocite cu fonta d-abia dezmorțită-n morții mă-sii. Ăsta de care ziceam, făcea pe Moș Nicolae. Ce mai Moș?! Moș Nicolae Jidanu. Zgârcit în draci, d-aici și renumele. Al dreacu ne lua din traistă de parcă era traista mă-sii. Se ducea apoi și le vindea la coțul blocului la preț de nimic. Se împerechea și ăsta, ca mai toți de pe scară, oameni serioși, cu Maricica Oacheșa. Ne-am căcat pe noi de râs când, unu mai mare de la scara cealaltă s-a dus la asta s-o bucească. A ieșit speriat și cu pachetul de Snagov în mână, pachet destinat Maricicăi pentru servicii, privea cu ochii mari spre vecină-său de l-a dus acolo. Parcă-l mai aud: "Bă, nu vezi că asta zici că e ultimul ovul nefecundat scos din maică-ta, aburind ca un cozonac cald din cuptor, înaintea menopauzei cu călduri? Mă omori în pula mea!" Individul s-a dovedit până la urmă a fi pe invers. A fost văzut odată cum dădea din cur pe străzi prin centru vechi, ca o geampara pederastă. Cu Maricica, ca să fiu drept, toți am fost, eram mândri, "hell yeah", că puneam punctul pe i și noi ca băieții. Intram acolo rând pe rând la înaintare ca niște dorobanți sexuali de primă labă. Era iarnă, sau vară, dracu știe, erau sărbători fericite, băga-mi-aș!

BaldoVinul.

Timpul e trecut prin alcool, așa cum spirtul e trecut prin pâine. Știți, întrebarea aia pe care întârziatu' o pune în cârciumă mereu. De când sunteți aici? De atâta bere, se răspunde și se indică tacticos recipientul din care s-a consumat timpul. Timpul se conservă. Tragi de el sau îl dai pe gât moment după moment, depinde de cât ești dispus să cheltuiești. Acum fiecare cu cât își permite. E un întreg balamuc și cu timpul ăsta. Se îmbuteliază, se trece prin filtre, se prelucrează, se pune în butoaie. Trebuie ținut bine în spații întunecate și răcoroase ca să nu se altereze. Îl mai scoți la ocazii speciale, îl consulți, îl treci prin minte și te-ajută să-ți treacă, se petrece la petreceri.
Treaba e că numai vinul mai lasă ceva pe fundul paharului. Condiția e să fie d-ăla autentic, de țară, tare, care te ia de ochi din prima și îți dă palpitații de toate felurile. Vinul bunicilor, ăla greu de dus. D-ăla de face valuri pe la chefuri și naște mustrări de conștiință a doua zi. Îl cauți în toată casa, prin debarale de existența cărora nu știai până atunci, când te lasă iubita pentru un bou. Evident, în afară de tine, toți sunt boi. Oricum, cred că d-asta îl prefer. E singurul care mai lasă ceva urme despre cum a trecut timpul. Mă gândesc la mine, că stau pe aici de nu știu când. Stau de m-au uitat sfinții, cum se spune. Am vinu'-n nume și sper, fiindcă nu mai am de cheltuială, să nu se facă oțet.