Peste tot acasă.

Mă gândesc că m-aș duce pe-acasă. Trebuie să mă adun, să iau așa o vacanță și să mă întâlnesc cu oameni cunoscuți. Să umblu pe străzi arhicunoscute, să salut în stânga și-n dreapta. Să fiu întrebat de sănătate de persoane care încă mai stau și acum pe scara de bloc cu care cândva mă lăudam că-i a mea. Eu și numai eu stăteam pe scara aia, restul erau un fel de chiriași pe care, parcă, mi-i alesesem pe sprânceană, să mă placă, să mă tragă de obraji, să mă alinte. Care scară de bloc? Din ce oraș? Sincer, nu știu exact. Dar știu că acasă e acolo unde ți-ai petrecut copilăria, unde te-ai rupt în genunchi și-n coate de ți-au făcut lacrimile ochii cât cepele. Sau unde ai dat dracu prima pereche de blugi de care te-ai atașat și pe care ai purtat-o până s-a subțiat fibra. Acasă tot timpul dai nas în nas cu cineva pe care nu știi de unde să-l iei, unde să-l pui, dar îl saluți respectuos ca și cum ți-ar fi rudă de sânge. Știi că la un moment dat ai luat loc pe genunchiul său, mai ceva ca la moș crăciun, și-ai ascultat ca un căscat la sfaturile lui despre fete. Erai un ciorchine de om fără floci la puță dar beleai urechile mai ceva ca la slujba de duminică. Că tot veni vorba, acasă le spuneai alor tăi că te duci să ocoleși biserica, să te dai pe sub masă sau să iei lumină și ajungeai dimineața în fața ușii de la apartament dus pe brațe de tovarăși, ca adus de pe front, de mustea voma printre dinți mai ceva ca sângele din răni. Toate intră-n mintea ta ca mirosul de mâncare de pe palier, din zi de sărbătoare. Îți intră în haine și-l porți cu tine ca pe un parfum care te prinde și pe care-l ții toată viața. Mă duc acasă! Vreau să mă întâlnesc cu ăia cu care am băut până am lins toți aceeași nasoală. Am chef să fac niște caterincă d-aia cruntă cu ăștia pe seama cuiva. Hm, de cine s-o mai râde?! Asta dacă mai găsesc pe careva. Eh, toți sunt acolo, știu eu! Așa e când te întorci acasă, toți trebuie să fie acolo, lumea de acasă niciodată nu se mută, nu pleacă. Problema e că nu prea știu la ce adresă să-i zic memoriei să mă lase. Acum sunt în Orașul de Vest, aș cam avea idee pe unde s-o iau. Merg spre sud, trec prin Orașul În Care În Unele Nopți Miroase A Vanilie, dar știu că n-am să dau acolo de pașii mei făcuți de-a bușelea. Merg, deci mai în față, în Orașul Capital, dar aici n-am mersul format. Aș da pe la bunici, dar e închisă ușa, e bătută bine-n cuie. Mă opresc să-mi trag sufletul. Îmi e total străin decorul. E bine acasă!

E frig de-mi îngheață amintirile-n instalație.

M-am născut vara dar numele mă îndeamnă la chercheleli și pe timpul iernii, ce bulangeală! O antagonie, o împerechere de temperaturi ce nu par să se înțeleagă decât dacă le îmbârligi cumva și dacă le faci să le fie dor uneia de alta. Vara ți-e cald, vrei frig să-ți înghețe curu, să-ți faci țurțuri din pișat și să te bați cu ei de zici că-s săbii Jedi, iar iarna duci dorul până și transpirației puturoase de subraț călător în tramvai. Cum ziceam, o bulangeală! Un fel de motricitate sexuală pe care ființa mea, îmi tot bătea de-o vreme apropo-uri c-ar poseda-o.
Când eram mici îl așteptam cu toții pe nea ăla de la etaju 3. Stăteau ai noștrii cu ușile deschise de nu mai faceau față caloriferele alea nenorocite cu fonta d-abia dezmorțită-n morții mă-sii. Ăsta de care ziceam, făcea pe Moș Nicolae. Ce mai Moș?! Moș Nicolae Jidanu. Zgârcit în draci, d-aici și renumele. Al dreacu ne lua din traistă de parcă era traista mă-sii. Se ducea apoi și le vindea la coțul blocului la preț de nimic. Se împerechea și ăsta, ca mai toți de pe scară, oameni serioși, cu Maricica Oacheșa. Ne-am căcat pe noi de râs când, unu mai mare de la scara cealaltă s-a dus la asta s-o bucească. A ieșit speriat și cu pachetul de Snagov în mână, pachet destinat Maricicăi pentru servicii, privea cu ochii mari spre vecină-său de l-a dus acolo. Parcă-l mai aud: "Bă, nu vezi că asta zici că e ultimul ovul nefecundat scos din maică-ta, aburind ca un cozonac cald din cuptor, înaintea menopauzei cu călduri? Mă omori în pula mea!" Individul s-a dovedit până la urmă a fi pe invers. A fost văzut odată cum dădea din cur pe străzi prin centru vechi, ca o geampara pederastă. Cu Maricica, ca să fiu drept, toți am fost, eram mândri, "hell yeah", că puneam punctul pe i și noi ca băieții. Intram acolo rând pe rând la înaintare ca niște dorobanți sexuali de primă labă. Era iarnă, sau vară, dracu știe, erau sărbători fericite, băga-mi-aș!

BaldoVinul.

Timpul e trecut prin alcool, așa cum spirtul e trecut prin pâine. Știți, întrebarea aia pe care întârziatu' o pune în cârciumă mereu. De când sunteți aici? De atâta bere, se răspunde și se indică tacticos recipientul din care s-a consumat timpul. Timpul se conservă. Tragi de el sau îl dai pe gât moment după moment, depinde de cât ești dispus să cheltuiești. Acum fiecare cu cât își permite. E un întreg balamuc și cu timpul ăsta. Se îmbuteliază, se trece prin filtre, se prelucrează, se pune în butoaie. Trebuie ținut bine în spații întunecate și răcoroase ca să nu se altereze. Îl mai scoți la ocazii speciale, îl consulți, îl treci prin minte și te-ajută să-ți treacă, se petrece la petreceri.
Treaba e că numai vinul mai lasă ceva pe fundul paharului. Condiția e să fie d-ăla autentic, de țară, tare, care te ia de ochi din prima și îți dă palpitații de toate felurile. Vinul bunicilor, ăla greu de dus. D-ăla de face valuri pe la chefuri și naște mustrări de conștiință a doua zi. Îl cauți în toată casa, prin debarale de existența cărora nu știai până atunci, când te lasă iubita pentru un bou. Evident, în afară de tine, toți sunt boi. Oricum, cred că d-asta îl prefer. E singurul care mai lasă ceva urme despre cum a trecut timpul. Mă gândesc la mine, că stau pe aici de nu știu când. Stau de m-au uitat sfinții, cum se spune. Am vinu'-n nume și sper, fiindcă nu mai am de cheltuială, să nu se facă oțet.

Distrus de viață.

Diseară de la orele 20, pe postul național de televiziune, începe difuzarea noii emisiuni cu momente des prinse din fapte reale. "Distrus de viață", o emisiune realizată și prezentată de Fleur d'Ureche. Probabil cel mai în vogă și mai șarmant om de televiziune din sud-estul Europei, dar și din nordul Africii. Cam așa suna anunțul din boxele tavanice ale autobuzului ce mă ducea pe a locuri, înspre b locuri. Primul invitat este, cum îi stă bine unei astfel de emisiuni, de renume regional, unul de marcă germană, un nume ce a făcut istorie. Fără prea multe prezentări, Aram'mi-s, unu' din cei trei Mușchichetari. Un țigan din zona Franței, de undeva de pe lângă Strehaia. Trebuie să văd ediția asta, îmi zic eu, dar și restul călătorilor din autobuz. Ultima oară când a apărut ăsta pe micul ecran și-a cam dat arama pe față. A venit la el cu o sticlă de Athos și-a început să facă pe nebunu'. Tot povestea de unu' Alexandru care se ținea de Dume. Au sărit odată la bătaie de-au rămas amândoi de poveste. În fine, mă pun în fotoliu, îmi iau o bere și pornesc televizorul. Mi-am dat seama după intro că-i vorba de ceva profesionist. Refrenul e din cele care-ți rămân și pe care le fredonezi în drum spre muncă. L-am dat mai tare. "Te invit aici, este viața ta, mai distrusă ca tine n-o are nimenea!". Intră Aram'mi-s. Toată lumea este în picioare, aplaudă și fac valuri. Este cel mai cunoscut mânuitor de aramă din întreaga lume. O mânuiește așa de bine de-ți rămâne țuica cu cazanul rupt în coate. După ore în șir de discuții spumoase, un vin spumant ieftin se aude cum își scuipă dopul din gură. Își face intrarea fratele lui Aram'mi-s pe ușa cu surprize nesurprinzătoare. Publicul era în delir, nu mai știau ce să creadă, se uitau prin platou cocoșați de mirare. "E un fălos, e un păros, e un jegos, eeee Burthos!" Pe ăsta, înainte, până să se ajungă, toți îl știau ca Piel'os. Acum e primu' din neamul lor care și-a făcut vilă cu 3 etaje fără parter. Conduce o mașină cu tracțiune 4:4, numai așa ca să aibă fiecare frățior de-al lui tracțiune. În fapt, a fost chemat la emisiune, îmi dau seama, numai ca să vadă Aram'mi-s cât de distrus de viață este. Sătul de toate astea, de toate mizeriile și ironiile, Aram'mi-s își dă, cum era de așteptat, arama pe față. Se transformă în Iron Man, scoate sabia Jedi de Mușchichetar și după ce-i mătrășește pe toți, trăiește fericit până la adânci bătrâneți în vila lu' frate-so împreună cu mașina din parcare pe care tocmai o răpise.

Midnight in Paris cu Floare la Ureche.

Florea a fost nevoit să meargă, cândva la miez dospit de noapte, în Paris să rezolve niște treburi cu ajutorul deja renumitului său calm imperturbabil. Mirajului marelui oraș a fost nimic pe lângă mirarea de a-și întâlni compatrioții pe străzile pariziene. E drept că unii erau împinși de nevoi, dar mai ales de skill-uri, la munca de jos. Mai drept e că lucrau la birouri, unele eco, dintr-un carton veritabil de electrocasnice, amplasate strategic în stațiile de metrou. Alții aveau ținte mai înalte și-și încercau norocul în cariera de muzicanți pe marea scenă a colțului de stradă. N-aveai cum să nu rămâi impresionat când îi vedeai pe toți ăștia cum încearcau să-i învețe pe străini limba, zăp!, frățiorilor francofoni. Prima lecție și cea mai importantă, cerea un răspuns afirmativ, din cap sau din mână, era permis și unul din umeri, la îndemnul, "Dă șâ mie!". Restul lecțiilor veneau de la sine. Încă de pe-atunci putem spune că le-am dat o lecție francezilor. Foarte mândru se simțea și Florea cel Ureche, cum mai era supranumit peste granițe, de tot ce-a văzut acolo. Într-o zi, stând la o terasă, sorbind lingav dintr-o bere, dă cu privirea peste Cocoșatul de la Notre-Dame, mai să-l dărâme de pe scaun, atât era de concentrat. Ăsta mereu avea o îndoiala, chiar și când stătea jos. În unele cercuri, ca și-n unele pătrate, era știut ca Îndoielnicul de la Notre-Dame. Se îmbrățișează prietenește, mai pe jos așa, că na, și se-apucă să-și de-pane, niște amintiri, trecute atent prin ou și pesmet. Veni vorba de Vodă și de cum mai e mersul prin lobodă. Era curios să știe dacă producția de lobodă a crescut de când Vodă își tot bagă picioarele în ea de treabă. E știut că de când a trecut Maiestatea Sa prin părțile astea loboda a avut parte de-o creștere semnificativă la Bursă, mai ales la cea a elevilor și studenților. Mulți au încercat să se plimbe prin lobodă ca Vodă, însă nimeni n-a reușit să învețe mersul ăla legănat, ușor aplecat de spate și cu ițarii lăsați în vine. Chiar au deschis la Sorbona o catedră care se numește, Plimbatul prin lobodă în principiile și funcțiile de mișcare ale lui Vodă. Dă și Florea să plece, achită nota, iese și zâmbind observă că barul avea un nume cu rezonanțe familiare, Jean și-Irak. Se suie în trăsură cu destinația Acasă, căci acolo știa el că stă, însa nu înainte să-i ia neveste-sii, un celebru ruj mulan. Căruța, că asta era mai degrabă, trasă de caii putere ai unei Dacii pleacă în trombă și cu un mare ete scârț, lasă Parisul în ceață.

Floare la ureche.

Studiile recente arată că, Florea Ureche, rudă cu mult mai celebrul Grigore Ureche, a avut o influență majoră asupra formării spiritului românesc autentic. Istoricii susțin că principala sa calitatea, pe care nimeni nu o dobândise până la el și care a avut un rol important în tratarea problemelor vremii, indiferent de natura lor, era lejeritatea. Țăranii, boierii, toți de-l cunoșteau, îi spuneau Florea a lu' Ureche. Deși suna vulgar în raport cu renumele său, pe el nu-l deranja absolut deloc. Toată lumea îl iubea. Prin unele părți s-au găsit și statui care-l întruchipau pe acesta. Ele descriau un tip c-o figură blajină, aproape tâmpă, așezat pe un scaun prostesc de mare, cu un deget în nas, cu privirea pierdută în gol, asta poate și din cauza ochilor care, după cum se știe, erau dispuși de parcă încercau să se privească unul pe altul. De altfel el apare în cronici ca fiind primul erou care avea privire cu raze X. În mod cert, era unu' de-al lor, de-al tuturor. Când apăreau ceva probleme se ivea și el, de nu știi unde. Mai întâi stătea puțin pe gânduri cu binecunoscutul calm interior, își ridica tacticos degetul arătător și c-o mișcare decisivă de-o siguranță desăvârșită, îi lumina pe toți. Nimeni nu știa cum făcea, ce făcea, mai ales că nu era cunoscut nici măcar ca un meșteșugar stângaci, darămite. Cu toate astea, se pricepea la orice. Acolo unde pentru ceilalți era imposibil, pentru Florea era o nimica toată. Însă o clipă de neatenție l-a costat viața. Într-un moment de inspirație, s-a deconcentrat și și-a vârât arătătorul în nara greșită. Hemoragia extraordinară ce a urmat a făcut ca lumea să spună că acesta și-a atins creierul. Ceva vorbe de atunci s-au păstrat și azi, dar c-o tentă ironică. În timp, când cineva reușea să rezolve ceva mai dificil, toți strigau și aclamau: Floare la Ureche, e Floare la Ureche! 
Acum există și un tratament cu numele ăsta, unul care se poate obține ușor, se dă fără rețetă. Se găsește oriunde, se fac și reclame la el, e super bun și e de necrezut de ieftin. Cică, atunci când orice e mult prea dificil, dar mai ales nu e de tine, folosește Floare la ureche!

Convorbiri literare.

Ce om și Mihai ăsta, mi-a consumat tot creditul cu apelurile lui în străinătate. Și i-am zis că luna asta n-am bani să-mi încarc cartela și că mai am și eu nevoie de minute. Tot sună, de nu știu cât timp, că vrea să se înscrie la o facultate de stat din Germania. El nu știe o boabă de germană, adică nu știe să vorbească așa mai corect, și are pretenții d-astea de facultate. Mă aburește pe mine că citește Schopenhauer, Kant, Lenau, Goethe. Îi zic și eu, îi mai zice și Ion când se întâlnesc, că nu e de ajuns, el nimic. E tare încăpățânat de la o vreme. E în lumea lui. Mai bine ar face o școală pe aici prin apropiere, ceva la distanță, lejer. Își găsește și ceva de muncă, undeva la pază, că nu e mare chestie, stai și iei bani. Așa are timp să și scrie sau ce mai face el, termină și o scoală, are și un ban în buzunar. Mai o cămașă, un pantof, că tot se plânge că nu prea are. Până la urmă, nu-i problemă, că vorbim noi și cu Titu. Dacă e, după ce termină, să-l bage pe undeva mai bine, că ăsta are pile peste tot, cunoaște oameni sus de tot. Toată lumea îl salută când trece pe stradă. Nu zice nimeni că Mihai nu are capacitate, că e deștept bine de tot, dar e mai în regulă așa. Ușurel, mâine poimâine poate își face loc pe la un ziar de scandal sau, și mai bine, prezentator pe la vreo emisiune tv, că aspect are dă-l încolo. Poate își găsește și o femeie în firea ei, să aibă grijă de el, să-i spele, să-i calce, să-l aștepte c-o mâncare caldă acasă. S-o mai lase pe Veronica aia, că-i mănâncă ficații, curva dracu. Vorbește toată lumea că și-ar fi tras-o cu nu știu cine. Și faza mai aiurea e că ăla, cică, l-ar cunoaște pe Mișu. În fine, nu contează. Diseară mă gândeam să vorbesc cu ăștia, să ieșim la o bere și uite că n-am credit. Oricum Emil știu că e plecat în Franța. Se chinuie și ăsta pe acolo de-o grămadă de ani. Toți care s-au întors spun că nu mai merge treaba în străinătate, dar el e hotărât grav să rămână. N-am mai vorbit cu el de nu mai știu când, fir-ar, că iar mi-am amintit că n-am credit. Zilele trecute, m-am întâlnit și cu Petre. Stătea pe-o bancă în parc. Cu toate că era destul de cald afară, el tot cu căciulița pe cap era. E tare simpatic. Părea cam necăjit. M-a întrebat și el de Emil, îmi zicea că-i lipsesc discuțiile lor obișnuite. După ce s-a dus Ionescu, s-a schimbat considerabil Petre. Parcă tot timpul îl roade ceva, parcă îl irită ceva, oricum ceva-ul ăla îi apasă pe umeri. Ca și cum Nae, din mormânt, îi ține prietenește mâna după gât. Ah da, prin parc ieșisem cu Paul la o plimbare. Era și ăsta supărat câcat. Mai glumeam cu el că-l vadeam așa. La un moment dat, i-am zis, mă Ceolane, hai să te afumi nițel cu mine că ești cam palid, nu mai fi și tu așa nervos pe viață! Mai ducă-se dracu și nevastă-ta cu pretențiile ei de mare doamnă! l-am batut ușor pe umăr și ne-am înfipt într-o cârciumă. Când am ajuns, ăștia deja erau încinși. Toți erau acolo, Bacovia, Arghezi, Preda, absolut toți, parcă ne-am vorbit. Am stat și am băut până dimineața, cu lăutarii la cap. La un moment dat, eu n-am mai putut să duc, am luat un taxi și m-am dus acasă. Când mi-am revenit din amețeală, am aflat că, după ce am plecat, Celan s-a aruncat în Sena. Că Preda a murit cumva în somn, că ar fi vomitat sau ceva de genu' ăsta, nu se știe sigur. Că Eminescu, care în seara aia nu s-a simțit deloc bine și a preferat să nu iasă, s-a dus și el dupa ce, târziu în noapte, a fost internat de urgență în spital. Arghezi, care parcă știa ceva cu Testamentul lui, a dispărut. Martorii spun că, înainte să plece, a lăsat pe masă niște flori de mucigai. Țuțea cică s-ar fi prăpădit imediat după ce am vorbit cu el. A fost găsit pe banca din parc, dar cineva îi luase căciulița. Ce aiurea. Cât despre Cioran, din memorie a trait, în memorie s-a întors, cum ar fi zis popa. Asta e. Mâine îmi fac drum la Bibliotecă să aprind o lumânare.

Regia Autonomă de Transport Baldovin.

Azi e ultima mea zi pe aici, printre străini, mă întorc acasă. Acolo unde n-am nevoie de ochi ca să văd și nici de picioare ca să umblu.

Memoria e mijlocul meu de transport, mai în comun sau mai în particular, depinde de oră și mai ales dacă e weekend. Mă plimbă memoria pe unde vreau. N-am nevoie de bilet, trec oricum, mă sui de oriunde, merg pân' la capăt. În fiecare zi la fel. E locul meu de muncă. Lucrez în industria memoriei. Mă gândeam într-o zi dacă am nevoie de studii, că aș vrea să mă fac controlor pe memoria mea, că e mai puțină muncă. Dacă vă întrebați, să știți că multă lume circulă pe ruta memoriei mele. Prieteni vechi, care mai mult sau mai puțin încă mai sunt, rude, vecini, cunoscuți, iubite, bețivi, curve etc. Aș vrea, când se urcă, să-i taxez și să-i cobor la prima dacă m-au uitat prin stații sau nu m-au lăsat să urc, măcar pentru o stație, două, în memoria lor. Zi de zi merg până la capăt, mă plimb de colo până colo, pe un traseu ce rar se mai schimbă. Dar e un traseu vast, nu mă plâng. Am mereu ce vedea. Unele lucruri, întâmplări, le mai uit, dar le văd pe post de afișe pe stâlpi sau de reclame luminoase pe blocuri. Ultima oară când am mers la mare reprezintă acum povestea unui bestseller ce se găsește peste tot. Oricine se urcă din stație în memoria mea ține în mână cartea asta. Ca să spun drept, e puțin trasă de păr, dar merge ca lectură între stații, în fond, are de toate. Nu m-am gândit niciodată să-mi recondiționez cumva memoria, să-i mai dau o față. Se ține bine și chiar dacă a prins și câțiva ani de comunism, se zice că atunci se făceau lucruri bune, să țină mult. Oricum e încă nouă și merge bine. Și chiar dacă știu că la un moment dat o s-o roadă rugina, atunci o să fiu eu mijlocul ei de transport. Împreună, ca doi bătrâni ce se știu de mici, o să ne plimbam pe bulevarde fără stații.

Batman.

Mă gândeam că ce bine ar fi să mă așez frumos, așa dintr-o dată, cu capu'-n jos și să privesc lumea din perspectiva liliacului. Oricum nu prea mă vede lumina zilei, cum zic unii. E totuși ceva serios să stai și să meditezi la ziua de mâine cu curu'-n sus. Dacă mă gândesc mai bine, eu și așa sunt un tip mai sangvinic, deci, dacă stau să-mi vină sângele-n cap, cred c-o să mă-nțeleg mai bine. Trebuie să iau o decizie în legătură cu asta, clar! Ah, și dacă oamenii mi-ar înțelege apucăturile de scriitor, curând aș fi mai mult liliac ca om. Doar așa mi-aș putea suporta liniștit decepțiile. Cu câtă pasiune aș căuta să plec capul atunci. Necăjit să lovesc, cu pantoful abia rupt, o amărâtă de stea desprinsă dintr-o bordură de cer. Să defilez, ca un copil răsfățat prin bălți după ploi și de nori să mă murdăresc pe pantofii plini de noroi. Si să fug apoi, să mă strecor din lume în îmbrățișarea propriilor aripi.

La Sexy-Balamuc.

Luna asta, cică-n fiecare seară sunt promoții, reduceri, chestii, nebunii la colț, la cârciumă la noi. Azi e prima zi, așa că trec pe-acolo să văd care-i treaba. Ca să spun drept, nu e numai cârciumă. De exemplu, mai e și magazin. Mai vine unu cu câte ceva de pe la piață, de pe la țară, se oprește la o sută și ne mai luăm și noi din traistă. E și bordel, cel mai ieftin bordel chiar. Trec pe acolo toate apucatele, așa că nu ieși în gaură prea rău cu ele. Sală de jocuri, evident, că doar nu tronează păcănelele acolo ca niște adevărate altare degeaba. E chiar și casă, de fapt, e mai ceva ca acasă. Te mai prinde dimineața pe acolo, te trezești că-ți face tanti un oușor ochi, o brânzică, un sălămior, iți întinde sub nas să mai și mănânci, nu te lasă ea așa. Nu înțeleg ce reduceri să mai facă, oricum prețurile sunt mult sub ce găsești prin alte părți. Dar orice e binevenit la român, neam sărac și fără job, parcă rupți în coate de când lumea. 

Am aflat până la urmă că patronu’, om cu suflet bun cum îl știu toți, că doar mai bagă și pe caiet, o să ne îndeplinească un vis. E clar că așa ceva nu-i de crezut! Dar, cică, dacă iei o băutură specială, pe care a adus-o el din afară, visele, oricare ar fi ele, se împlinesc peste noapte. Prețul? Piperat bine de tot, dar ce mai contează? Acum c-o să ajungem noi ce-am visat toată viața, patroni, dulgheri, doctori, avocați, actrițe de telenovelă sau oameni de casă, o să spunem mersi. Așa că fiecare, de unde, de neunde, și-a plătit băutura, a dat-o repede pe gât și-a așteptat. Să vezi cum dintr-o dată, la masă erau numai indivizi din lumea bună, educați, cu băuturi fine în mână, cu femei ca decupate din reviste, parcă e altceva. Vorbeau unii, care până mai ieri beau pe datorie, ceva de niște donații, de niște fonduri caritabile pentru cei care n-au bani de băutură. Acum, ca să fiu sincer, nici nu cred că ar fi o idee așa rea! Discuții savante între oameni importanti acum, o nebunie, ceva de necrezut și totuși foarte firesc. Dar ca orice chermesă, de clasă sau nu, treaba s-a sfârșit undeva în noapte. Dimineața să-i fi văzut pe ăștia, cu dureri de cap, amețeli, grețuri, semne de băută bună până la urmă. Doar că acum toți sunt la fel ca înainte. Unu, dacă-l întrebi, nu mai știe ce s-a întâmplat. Își mai amintește câte una, ca prin vis, ca prin ceață, de o seară de beție în înalta societate. Să le vezi acum, ale dracu nespălate, cum le sclipesc ochii dupa filosofu’ fără bani, pișat pe el și plin de vomă pe maiou. Și ce și-ar mai trage-o cu nea ăla chior de vis-a-vis și ce sexy pare acum, ca un pirat cu-n ochi de sticlă, când își bea comoara ce-i vine lunar pe card.

Eu știu că tot ce mi-am dorit vreodată a fost s-ajung scriitor. Așa că mai stau nițel, îmi fac o cafea din zațul rămas de-aseară, m-apuc să citesc ce tocmai am terminat de scris și mă duc până la colț. La cel mai sexy balamuc, unde plata-i pe caiet și tăria nici nu-i chiar atât de tare, acolo-mi place mie. Acolo pot să-mi plimb liniștit degetele muncite pe câmpuri, mai italice sau nu, pe-o bucată rafinată de colant, strâmt și bine scămoșat. Mă îmbăt bine să adorm, căci dimineața-mi mai rămâne un vis amar de scriitor.