Jean Claude și o van damă.

Mi-ai șters până și rujul pe care tot tu mi l-ai lăsat pe gulerul cămășii. Până și sărutul de pe obraz mi l-ai luat înapoi. Acum tre' sa văd cum acopăr gaura asta din stratul de obraz. Mi-ai spălat, la ironie, zâmbetele cu clor d-ăla bun, parfumat, ca să-mi miroase lacrima a levănțică, cică. Te-ai supărat c-am venit într-o seară cam amorțit, cu un buchet de flori cam trecute la tine la ușă. Da, și ce dacă?! Nu ai văzut ce frumos erau aranjate? Am umblat în tot orașu' cu poza ta în mână, am căutat peste tot, am rugat toate țigăncile cu flori să-mi dea ceva să se potrivească cu chipul tău. Știi că nu mă pricep să-ți cumpăr flori! În drum, recunosc, am trecut să iau un pahar. Acolo m-am întâlnit cu Jean Claude și cum stătea și se gândea în van la niște dame, am zis să stau cu el. Mi-a spus că florile-s ca femeile, că miros ele frumos, că arată bine, că nu știu ce, dar tot au nevoie de niște fard. Așa c-am ascultat la franțuz sau ce o fi el. Toți știu că astia se pricep la d-astea, romanticii dracului. Așa c-am venit târâș-grăpiș cu florile fardate atent și ti-am sunat la ușă. Dar tu, ai fost mai atentă la ruptura din coate și la ciulinii din păr.

Urma din memorie.

De când eram mic și mă scoteau la plimbare, părinții mă spălau creștinește pe picioare cu asfaltul topit de la soare. Ziceau c-o să-mi prindă bine atunci când o să fiu mai mare. Chiar și acum mai păstrez sub unghia mare o bucată uscată din asfaltul topit atunci de la soare. Vara, când mai ies prin oraș, firmitura rămasă acolo mi se topește pe deget și-ncep să umblu cu pași de copilărie. Ăștia sunt așa ca pașii piticului. Picioarele astea au memoria lor, știu pe unde au mai mers și chiar de câte ori s-au împiedicat doar ca să facă mișto de genunchi. Îmi place că-și mai amintesc să mă mai ducă din când în când pe acolo. Mă las în voia lor ca un bătrân care se lasă condus pe trecerea de pietoni. Așa, dacă m-aș baza pe memorie, cred că-n cele din urmă mi-aș pierde urma.