Urma din memorie.

De când eram mic și mă scoteau la plimbare, părinții mă spălau creștinește pe picioare cu asfaltul topit de la soare. Ziceau c-o să-mi prindă bine atunci când o să fiu mai mare. Chiar și acum mai păstrez sub unghia mare o bucată uscată din asfaltul topit atunci de la soare. Vara, când mai ies prin oraș, firmitura rămasă acolo mi se topește pe deget și-ncep să umblu cu pași de copilărie. Ăștia sunt așa ca pașii piticului. Picioarele astea au memoria lor, știu pe unde au mai mers și chiar de câte ori s-au împiedicat doar ca să facă mișto de genunchi. Îmi place că-și mai amintesc să mă mai ducă din când în când pe acolo. Mă las în voia lor ca un bătrân care se lasă condus pe trecerea de pietoni. Așa, dacă m-aș baza pe memorie, cred că-n cele din urmă mi-aș pierde urma.