rău de muscă.

De ce beau muștele alcool? Să-și uite jumătățile. Poate. Să uite de copiii de muscă lăsați acasă. Posibil și asta. Să lase în urmă bătaia pe același rahat. Alt rahat în fiecare zi, aceeași poveste. Niciodată destul. Mai găsesc uneori câte una, chiaună, lipită de fundul paharului. E de-nțeles. Acolo se împrietenește rapid cu privirea mea. Dezamăgire în ambele tabere. Dau una peste alta chiar și-a doua zi. Mahmure, se chinuie să se desprindă din perdea și să ajungă afară sau măcar la geam. Musca și privirea mea. Tovarășe de fundul sticlei. Îmi scot pân' la urmă privirea la plimbare pe geam. Atât îmi permit uneori. Nu costă nimic. E inutil chiar și efortul ăsta dacă stau și mă gândesc. După mine nu m-aș ridica niciodată din pat. Pe geam, pe alei, pe bulevarde, pe oriunde, același rahat. Inutil. Dimineața doar frecatul la ochi mă trezește de-a binelea. În fiecare dimineață mă frec la ochi. Azi am observat că musca nu mai era în perdeaua îmbâcsită de fumul de țigară. Cred că și știu unde e. Musca s-a mutat acum în privirea mea. Exact în spatele pleoapelor. O simt în fiecare zi cum se foiește prin cotloanele ochilor mei atunci când ajung la fundul paharului.

cu noaptea-n gât.

Mă duc să mă fac clătitar. La ora 17 tre' să fiu acolo. Mă duc să întorc la clătite. Îmi iau umezeala din ochi, o pun pe degete și întorc. Așa cum mă pregătesc să întorc, de fiecare dată când adorm, filele zilelor. Să le umplu cu gemuri așa cum gemetele îmi umplu mie visele. Iar visele mele au aromă de gutui  fierte la ceaun.  Nopțile stau prinse într-un borcan de Nutella. Le mai întind în fața ochilor chiar cu furculița de la capătul lor. Dimineața întorc, deci, altă clătită în care așez noaptea trecută. În meseria asta nu-i loc de nopți pierdute. Asta o să mă coste, la sfârșit, când se face remunerația. Îmi împachetez, astfel, în fiecare zi, nopțile, și mi le vând ca pe povești pentru copii. Știu c-o să fac asta pentru tot restul vieții. Sunt clătitar, dar cel puțin nu vând gogoși.

mă doare în CURsu' săptămânii.

O zi de duminică, cam atât ar trebui să însemne viața mea. O singură zi. Aș fi singurul român care ar trăi într-o zi cât alții în cine știe câte. Vreau să trăiesc o zi, ce mama dracu! Dar să aibă trăsături de duminică. Duminica are un miros aparte. Se fac cozonaci în aer liber. Parcă văd, into the sky, norii stau frumos frământați, dați prin suficientă făină, puși de un ieri la crescut, doar să fie băgați în cuptor. Or să se rumenască perfect. Duminica e mereu însorită. Soarele-și înfige cu grijă raza-n aluat, să vadă dacă-i gata copt. Așa făcea și maică-mea. Ea e ca soarele de duminică. Eu ca raza care trece prin cozonaci. Dar se mai fac si sarmale. Lucru dovedit științific, duminica verzele nu put. Ele degajă un fel de miros subtil care te pune în garda unei mese copioase. Pe funduri de lemn, stau la răcit, roți de mămăligă suflate cu aur. În plus, în fiecare duminică cresc ghioceii. Îi simt cum își umblă peste tot parfumul, nebunii. Își dau frunza peste floare ca niște fancy ce sunt. Se aranjează și ies la plimbare cu margaretele lor. Sunt peste tot, prin toate parcurile. E frumos, îmi plac duminicile! Ce-aș putea să zic în rest? Mă doare în cursul săptămânii!