luni, 17 noiembrie 2014

în numele proștilor scris pe toți pereții

icsulescu suge pula. igreculescu e șmecher. eu am fost necunoscutul, ca să nu zic necunoscuta că sună da-n-pulea, dintre toți icșii și igercii ăștia. baldo care stă la etajul 8, pe față. așa mă știau toți. toți ăia din blocul meu, din Rahova. în spatele blocului era o întreagă bibliotecă. puteai citi pe pereții de la parterele blocurilor o literatură minimalistă adevărată și originală. muie steaua. muie dinamo. tipA  + tipU = love. existențialism de cartier. furie de Mărgeanului scrisă în pagini de beton. viața ascunsă în spatele tencuielilor căzute de la ploile acide de cartier. ploi pe care le simțeai ca pe niște lacrimi ale femeilor, de la ultimele etaje, ce își strigau plozii de la balcoane, să vină la masă. mama a fost o femeie d-asta. noi stăteam la ultimul etaj. nimeni, în afară de Dumnezeu și de cartonul rupt de precipitații și cârpit cu smoală, nu stătea deasupra. nimeni deasupra. o mândrie. la noi ploua în casă. stăteam cu ligheanul pe hol. holul era atât de mare încât îmi dădea fiori. îl străbăteam într-o fugă. mereu mă așteptam ca cineva să sară de după colț. nimeni. nimeni nu ne proteja de ploaie. nici Dumnezeu și nici cartonul ăla nenorocit. așa cum, pe noi puțoii, nimic nu ne proteja de ploaia de înjurături inter-dentale, ale vecinului beat criță căzut pe grătarul plin de noroi de la intrarea din bloc. râdeai ca bou, până-n ziua în care vecinul ăla purta haina lu tactu. o haină de tată puțind a uzină, lăsată-n cuier, e ca dragostea de mamă. te urmărește toată viața. uneori îmi vine să plâng cu capul băgat în haina aia plină de ulei și duhnind a benzină, așa cum pizdele alea afurisite se fac că plâng în pernele lor pline cu puf și cu miros proaspăt de detergent scump. în shimb, în numele proștilor scris pe toți pereții, mi-am mânjit obrajii, ca un rambo, cu lacrimile mamei, căzute de la ultimul etaj.