marți, 26 februarie 2013

Viață de navetist.


Am momente când canapeaua pe care dorm de obicei mă duce cu gândul la o bancă, iar camera la o sală de așteptare. Că am o rută dus-întors pe care circul constant, asta e clar. Nu contează dacă ațipesc sau când apuc să mă trezesc, mereu prind un tren. Când unu' pleacă, altu' vine imediat. Nu m-am gândit niciodată să aleg altă rută sau alte trenuri. În fond, nu văd de unde așa mare diferență. Mai ales când ești un navetist convins, așa ca mine, pe ruta asta fără ocolire dintre vis și trezire. Peisajele, străzile, cârciumile și pe oriunde o mai apuc, lucrurile stau toate exact la fel. Într-una din drumețiile astea, cineva, nu spun cine, îmi zice c-ar fi auzit de-un tren mai aiurea. Că ăsta ar merge fără oprire sau că n-ar merge deloc. Oricum dacă ai apucat să te urci în el, în niciun caz nu mai poți să cobori. În plus, mai stai și singur. Stau și eu acum cu capul scos pe geam și mai trag dintr-o tigară, așa cum fac de obicei. Nu e nimeni pe peron, nici nașu' nu se vede, nici trenu' nu știu dacă dă să plece... vântu' bate-a pagubă, simt și niște stropi de ploaie și mă tot uit la gară că e chiar în fața mea.

luni, 25 februarie 2013

Din prea multă dragoste.

Sau cum să mori cu dragostea de gât.




Era tanti din blocul de vis-a-vis. Singură de la o vreme, mai etala încă un șarm aparte la care, uneori, mă mai gândeam. Bărbatu-său a lăsat-o după ce copilul lor a murit la naștere. De atunci și-a ținut constant un animal de companie prin preajmă. Știu fiindcă se tot plângea că-i mor prea repede. Că cineva și-ar bate joc de ea cu treaba asta. În principiu, o femeie destul de grijulie și atentă, mă refer așa, în general, cu toată lumea. Nu-i văd, deci, nicio vină. Până la urmă și-a îndreptat atenția spre plante. Avea un balcon plin de tot felul de bălării. Ciudat era că o vedeai mai în fiecare zi cu câte un ghiveci în brațe că-l duce la gunoi. Pesemne că nici astea nu prea țineau. Până mai de curând a tot căutat o alternativă bună, de durată. Nu știu ce-a făcut, dar o auzeam că vrea să termine cu astea și că se dedică exclusiv ei. Ieri au găsit-o moartă-n apartament.

vineri, 22 februarie 2013

Iisus era invidios pe Veronica.

Nea ăla de la colț, stă la gară sâmbăta când e soare și vorbește. Politică, religie, treburi, socoteli, filosofie tată ce să mai... Când i se face limba plută, înjură de-l găsesc dracii. Fumează și înjură. Mai vine lumea la un tren ceva, mai sunt femei în vârstă, la el nu contează. Oricum toate sunt curve, dar mai ales toți sunt niște securiști împuțiți, oamenii cuiva, pupincuriști și servitori de mâna-doua. Doar el e un bețiv și atât. Zice că votca îl inspiră, mai ales când capac după capac. Că prin neclaritatea și amețeala pe care le induce alcoolul vede mai clar lumea și înțelege mai bine ce se întâmplă în jur. E Nirvana lui, exact așa a zis. Are ceva în cap nea ăsta de la colț, că mereu uit cum îl cheamă. Sâmbăta trecută ne-a spus cum c-ar fi văzut el la tv și că s-a scris și într-un ziar că oamenii de știință au descoperit niște rămășițe, de nu știu ce fel, dar sigur nu omenești. Americanii ar susține că nici extraterestre nu-s. Dar că el crede că aparțin lu' Dumnezeu. Abureli bre...! s-a auzit din spate. Păi cum să fie așa, nea, când tu cu gura ta ai zis, acu' ceva timp, că ești Iisus? Păi dacă e așa, tu cine mai ești domne? Mai ești sau nu mai ești? Dau toți într-o criză de râs, să cadă de pe scaune nu alta. Se oprește totul când îi sună unuia telefonul. Se ridică ăsta, se uită puțin prin jur, se așează înapoi pe canapea, oprește televizorul, stinge becul, trage jaluzelele, închide ochii și tace.

joi, 21 februarie 2013

Fără nici o legătură.

Am renunțat până la urmă și-am zis să mă duc. Mai toți din jurul meu au insistat să merg să văd un doctor. Familie, cunoscuți, chiar și câțiva vecini despre care nici nu știam că există. M-au bătut la cap săptămâni la rând, de parcă aveau un program bine stabilit și de la care nu se puteau abate. Habar n-aveam de unde să încep, ce medic să văd și nici măcar unde se află cabinetele prin orașul ăsta. Când i-am întrebat pe cei preocupați de așa-zisă stare a mea, unde să mă duc și despre ce să mă interesez, ei mi-au zis scurt că sunt palid. Da' ce, există doctori care vindecă asta? Cum arată ei? Unde să-i găsesc, la circ? Au nasul roșu, poartă halate și costume înflorate? O tâmpenie. Vreau totuși să scap de toată cicăleala. Am să intru în primul cabinet peste care dau în drum. Stau acolo câteva zeci de minute, citesc pliantele cu medicamentele cele mai noi, inventez niște stări și vin acasă. Nu înainte, însă, să-mi fac rost și de-o rețetă. Ar trebui să fie suficient lucru pentru a-mi recăpăta liniștea, mă rog, paliditatea. Eram, deci, în acest cabinet, mobilat cu destul gust, spațios și foarte curat. Nu mai era nimeni. Cu toate astea programul spunea c-am nimerit bine. Îmi aud numele și intru. Ce-i drept nu mă așteptam să fie deja cineva acolo. Mi se fac ceva consultații, nu mă pricep, dar doctorul părea serios și foarte implicat. A durat mai mult decât m-aș fi așteptat. Îmi spune, în cele din urmă, că am fost neglijent de-a binelea cu sănătatea, că ar trebui să mă internez imediat, poate chiar și-o operație. Corpul ar fi foarte slăbit și nu mai știu ce organ suferă pe-acolo. Și uite că de-atunci tot încerc să mă lămuresc ce legătură are asta cu mine.