La capătul ţigărilor.

Mi-am făcut un obicei să beau cafea noaptea, cât mai târziu. Îmi place cum aroma puternică îmi pâlpâie în dosul pleoapei ca lumina-n toiul zilei când încerc să mai adorm. Tot atunci încep şi gândurile să zbârnâie ca licuricii, strânse la celălalt capăt de ţigară. Acolo mereu mai e o pagină albă, cu ceva de scris lângă ea şi-o scrumieră aparte. În timp, fumul din jur se schimbă în ceaţă, iar ameţeala uşoară devine delir. Hotărât mă aplec peste masă să scriu, sprijinit doar de lumina obscură venită de-afară. Oboseala iese şi ea mai târziu la iveală, când poemul şi mâna mi se-aşează pernă sub cap. Ca dimineaţa următoare să mă-ntreb la care capăt de ţigară am stat.