Viață de navetist.

Am momente când canapeaua pe care dorm de obicei mă duce cu gândul la o bancă, iar camera la o sală de așteptare. Că am o rută dus-întors pe care circul constant, asta e clar. Nu contează dacă ațipesc sau când apuc să mă trezesc, mereu prind un tren. Când unu' pleacă, altu' vine imediat. Nu m-am gândit niciodată să aleg altă rută sau alte trenuri. În fond, nu văd de unde așa mare diferență. Mai ales când ești un navetist convins, așa ca mine, pe ruta asta fără ocolire dintre vis și trezire. Peisajele, străzile, cârciumile și pe oriunde o mai apuc, lucrurile stau toate exact la fel. Într-una din drumețiile astea, cineva, nu spun cine, îmi zice c-ar fi auzit de-un tren mai aiurea. Că ăsta ar merge fără oprire sau că n-ar merge deloc. Oricum dacă ai apucat să te urci în el, în niciun caz nu mai poți să cobori. În plus, mai stai și singur. Stau și eu acum cu capul scos pe geam și mai trag dintr-o tigară, așa cum fac de obicei. Nu e nimeni pe peron, nici nașu' nu se vede, nici trenu' nu știu dacă dă să plece... vântu' bate-a pagubă, simt și niște stropi de ploaie și mă tot uit la gară că e chiar în fața mea.