miercuri, 20 februarie 2013

Moartea nu doare.

A venit cam devreme căldura anu' ăsta. Îmi fac avânt să ies puțin. Recent nu am mai ieșit din casă pe timpul zi. Mă duc să-mi iau o carte. Parcul e ok pentru citeală. Caut un loc mai ferit, lipsit de agitație, de trăncăneala țațelor și mai ales de crăuinitul copiilor. Încep să răsfoiesc, când paginile, când țigările, când gâdurile. Plictisit, privesc așa, fără țintă, încolo și-ncoace. O vreme tocmai bună ca s-o las să piară la voia întâmplării. M-am plictisit repede. Dau să plec dar văd că lângă mine stă și se holbează o copilă. Mă întreb de când o fi aici. Ciudat! Acum să mă vezi că nu mă pricep deloc la eschivări în momente d-astea. Deci, m-am ridicat ca fript de pe bancă. Copila, isteață, ca mai toți de seama ei în ziua de azi, mă trage de mânecă și mă întreabă ce reprezintă nu știu ce clădire. Îi spun și-mi văd de treabă. A insistat pe mai multe clădiri. Îmi reiau, până la urmă, locul pe bancă și-ncep să răspund, făcând pe deșteptul, la diverse nelămuriri arhitectural-existențiale. Trece la curiozități ce mă priveau direct. Ocupație, familie, prieteni, hobby-uri etc. Cică aduc c-un personaj negativ din ceva ce a văzut ea cândva. Probabil din cauza aspectului meu neîngrijit. M-a făcut să zâmbesc totuși. Ba chiar m-am gândit, pentru o clipă, la niște desene pe care le-am văzut când eram mic. Începea să-mi facă plăcere prezența ei. Știu c-a părut foarte impresionată când i-am povestit despre ocupația mea. Scriitor. Mi-a zis c-a auzit de ei, doar că ăștia se duc repede. N-am mai zis nimic. Liniște deplină și jenantă, mai ales din partea mea. Am dat, din nou, să plec. Mă trage iar de mânecă. A dracu mânecă s-a găsit acum să se țină tare-n cusături. Îi trântesc nervos o privire gravă și mă ridic decisiv. Copila se ridică și ea de pe bancă și se așează în fața mea. Mă apucă de mână și-mi zice că moartea nu doare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu