Mă gândeam că ce bine ar fi să mă așez frumos, așa dintr-o dată, cu capu'-n jos și să privesc lumea din perspectiva liliacului. Oricum nu prea mă vede lumina zilei, cum zic unii. E totuși ceva serios să stai și să meditezi la ziua de mâine cu curu'-n sus. Dacă mă gândesc mai bine, eu și așa sunt un tip mai sangvinic, deci, dacă stau să-mi vină sângele-n cap, cred c-o să mă-nțeleg mai bine. Trebuie să iau o decizie în legătură cu asta, clar! Ah, și dacă oamenii mi-ar înțelege apucăturile de scriitor, curând aș fi mai mult liliac ca om. Doar așa mi-aș putea suporta liniștit decepțiile. Cu câtă pasiune aș căuta să plec capul atunci. Necăjit să lovesc, cu pantoful abia rupt, o amărâtă de stea desprinsă dintr-o bordură de cer. Să defilez, ca un copil răsfățat prin bălți după ploi și de nori să mă murdăresc pe pantofii plini de noroi. Si să fug apoi, să mă strecor din lume în îmbrățișarea propriilor aripi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu