duminică, 18 mai 2014

semn de carte.


mă simt într-adevăr creație, creatură, doar atunci când arătătorul tău, umezit pe vârful limbii, îmi foiește și răs-foiește straturile pielii. facem amor. mă urmărești cu privirea printre rândurile liniilor vieții ce-mi pleacă din palme și-ajung până-n vârful picioarelor. și iar de la capăt. în toți acești ani, m-am străduit să-mi scriu cu alineat ridurile frunții. nu suport să mă privești insistent. parcă ai păstra în priviri stiloul profesorului care mă taxa la fiecare semn de punctuație pus greșit. sunt cartea ce-o uiți între-deschisă, acolo unde ai rămas, pe patul nefăcut după o noapte în care mă citești, ușor, ca pe-un volum de poezie. nu-i frumos din partea ta când, uneori, îndoi toată povestea asta la un colț și mă lași cu fragmente întregi neterminate. doar în lumina veiozei ce mai subliniezi, cu creionul căprui al privirii tale, pasajele care îți plac. ți-am descris camera la un moment dat. cu perdelele alea albe ca niște aurore boreale proaspăt luate de pe sârmă, de miroseau a acasă. te-a prins. așa că ai notat totul în palmă ca într-un carnețel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu