sâmbătă, 22 martie 2014

O amintire cât o copilărie pierdută la 11 m.


Nu mă plâng si nici nostalgic nu pot zice că sunt. Dar tinerii de azi ori nu mai mestecă gumă ori nu știu unde s-o lipească. Cum să arunci pe jos o gumă după ce te bucuri să flencăni la ea până o lași mai fără gust decât casele țigănești? Știu că ți se întărea a dracu în gură de te durea maxilaru' de zici că trăgeai toată ziua de fiare cu fălcile. Oftează gaura din curu' blugilor la gândul unui Turbo supramestecat lipit pe buzunar. Eu, unu, nu mai cumpăr gumă. Cel puțin nu una fără surprize. Într-o lume lipsită de elementul surpriză, o poză făcută cu pixu’ (mai ceva ca Uil Smit, în Menin Bleac) și editată pe genunchi în gară, cu un Lamborghini, era SF. (cel puțin așa scria acolo, putea scrie orice, pentru noi mașinile străine erau ca ozn-urile azi. Nu mulți aveau ocazia sa le vadă, iar ăla de se lăuda cu minunea era clar mincinosu' care, în mod cert, trebuia să roadă osu'). În plus, nici cuvintele noi, pe care să le introduci frumos, cu stil, în mama unui puțoi de la scara 2, nu se mai fac. A trecut vremea lor, se pare. Frate-meu mai mare, era, pe vremea aia, Van Dame, exact așa cum se scrie. Acum lucrează ca nu știu ce, la patron. Chiar și eu aveam altă personalitate tate, tate, tate... Eram Cichi Cean, ce cuvântu' meu nou învățat în tinerețe, știți voi! Brus Li, mânca-ți-aș, bătea pe oricine. Ăla era șmecheru scării. Avea și lunceag. Armă rară. Ne dădea bătai de cap, atât la propriu cât și la figurat până ne umfla ochii. Ne întâlneam la Topogane, loc secret, știut de toți și toate, ca să ne uităm la poze, mă rog, poză, cu Sandra. Și aia ruptă aiurea dintr-o revistă cu scris antic, așa cum îl credeam noi. Unu o mai tăia acasă instant. Știam cu toții pe ce motiv. Dar în lăuntrul nostru cu toții vroiam să tragem o fugă până-n casă și să descărcăm încărcătura emoțională. Dacă eram băieți deștepți pe atunci, cred că putea să schimbăm sportul național din oină în 21-a. Avea adepți cât pentru o ligă profesionistă în toată regula. Dar gândul nu ne stătea la d-astea. Banii erau la fel de prezenți în buzunarele noastre precum erau și Lamborghini-urile alea de mai sus în parcarea din fața blocului. Mă gândesc cât de depășit este să scrijelești acum cu cheia pe pereții blocului unu' din cuvintele acelea noi pe care le foloseam în toate conjugările sale posibile la fotbal. Într-un mâine cred c-o să-i văd pe șmecherașii de azi jupuind tencuiala cu salutări și gânduri bune. Sunt doar un băiat din generația cu buzunarele pline de surprize și care a fost adus de barză.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu