Urme de regret.

Cum să ștergi urmele fără să lași urme? Roade la mine întrebarea asta încă de ieri de când mi s-a strecurat pe la urechi. Dată dracului femeia de serviciu, dă cu mătura și arucă întrebări d-astea existențiale. Glumesc. Totuși, știu că rămân amprentele astea nenorocite pe care nu le poate șterge nici săraca femeie oricât s-ar chinui. Astea sunt d-alea care, dacă te apuci tu, te costă detergenții de n-ai să plătești și mai ales cer timp. Iar aici e cel mai nasol, cu timpul, cine știe cât durează până se duc de tot. Nu-i treabă ușoară să stai și să tot dai cu mopul judecății peste memoria pasului tău. Văd vecini care nici nu mai salută sau sunt unii care aproape c-o rup la fugă pe scări. Ăștia, cu rușinea lor, cred că lasă cele mai multe urme pe trepte, pe palier, pe balustrade, peste tot. Mai mult chiar, de exemplu, cum să ștergi urmele vecinilor care s-au dus? Nici n-ai cum să-i mai întrebi de la ce sunt, poate sunt d-alea de nu mai ies, d-alea de pătează rău de tot. Până la urmă, nu e problema mea, s-o rezolve administrația sau cine-o vrea. Știu, însă, că oricum ar fi, pe scara asta de bloc, pe treptele astea, urc și cobor de nu mai știu când. Nu-i problemă că pe scară când intri pute a pișat în tot parterul și că mucurile de țigară sunt etalate curvește la fiecare etaj pe la colțuri. Nici că zugrăveala de pe pereți se udă la fiecare ploaie mai rău ca o domnișoară excitată de precipitații. Problema e că printre toate astea, urme, pete, peste tot jegul de aici, sunt și urme pe care aș vrea să le las cumva, despre care știu că sunt acolo, că le-am făcut, dar pe care nu le mai găsesc.