Midnight in Paris cu Floare la Ureche.

Florea a fost nevoit să meargă, cândva la miez dospit de noapte, în Paris să rezolve niște treburi cu ajutorul deja renumitului său calm imperturbabil. Mirajului marelui oraș a fost nimic pe lângă mirarea de a-și întâlni compatrioții pe străzile pariziene. E drept că unii erau împinși de nevoi, dar mai ales de skill-uri, la munca de jos. Mai drept e că lucrau la birouri, unele eco, dintr-un carton veritabil de electrocasnice, amplasate strategic în stațiile de metrou. Alții aveau ținte mai înalte și-și încercau norocul în cariera de muzicanți pe marea scenă a colțului de stradă. N-aveai cum să nu rămâi impresionat când îi vedeai pe toți ăștia cum încearcau să-i învețe pe străini limba, zăp!, frățiorilor francofoni. Prima lecție și cea mai importantă, cerea un răspuns afirmativ, din cap sau din mână, era permis și unul din umeri, la îndemnul, "Dă șâ mie!". Restul lecțiilor veneau de la sine. Încă de pe-atunci putem spune că le-am dat o lecție francezilor. Foarte mândru se simțea și Florea cel Ureche, cum mai era supranumit peste granițe, de tot ce-a văzut acolo. Într-o zi, stând la o terasă, sorbind lingav dintr-o bere, dă cu privirea peste Cocoșatul de la Notre-Dame, mai să-l dărâme de pe scaun, atât era de concentrat. Ăsta mereu avea o îndoiala, chiar și când stătea jos. În unele cercuri, ca și-n unele pătrate, era știut ca Îndoielnicul de la Notre-Dame. Se îmbrățișează prietenește, mai pe jos așa, că na, și se-apucă să-și de-pane, niște amintiri, trecute atent prin ou și pesmet. Veni vorba de Vodă și de cum mai e mersul prin lobodă. Era curios să știe dacă producția de lobodă a crescut de când Vodă își tot bagă picioarele în ea de treabă. E știut că de când a trecut Maiestatea Sa prin părțile astea loboda a avut parte de-o creștere semnificativă la Bursă, mai ales la cea a elevilor și studenților. Mulți au încercat să se plimbe prin lobodă ca Vodă, însă nimeni n-a reușit să învețe mersul ăla legănat, ușor aplecat de spate și cu ițarii lăsați în vine. Chiar au deschis la Sorbona o catedră care se numește, Plimbatul prin lobodă în principiile și funcțiile de mișcare ale lui Vodă. Dă și Florea să plece, achită nota, iese și zâmbind observă că barul avea un nume cu rezonanțe familiare, Jean și-Irak. Se suie în trăsură cu destinația Acasă, căci acolo știa el că stă, însa nu înainte să-i ia neveste-sii, un celebru ruj mulan. Căruța, că asta era mai degrabă, trasă de caii putere ai unei Dacii pleacă în trombă și cu un mare ete scârț, lasă Parisul în ceață.

Floare la ureche.

Studiile recente arată că, Florea Ureche, rudă cu mult mai celebrul Grigore Ureche, a avut o influență majoră asupra formării spiritului românesc autentic. Istoricii susțin că principala sa calitatea, pe care nimeni nu o dobândise până la el și care a avut un rol important în tratarea problemelor vremii, indiferent de natura lor, era lejeritatea. Țăranii, boierii, toți de-l cunoșteau, îi spuneau Florea a lu' Ureche. Deși suna vulgar în raport cu renumele său, pe el nu-l deranja absolut deloc. Toată lumea îl iubea. Prin unele părți s-au găsit și statui care-l întruchipau pe acesta. Ele descriau un tip c-o figură blajină, aproape tâmpă, așezat pe un scaun prostesc de mare, cu un deget în nas, cu privirea pierdută în gol, asta poate și din cauza ochilor care, după cum se știe, erau dispuși de parcă încercau să se privească unul pe altul. De altfel el apare în cronici ca fiind primul erou care avea privire cu raze X. În mod cert, era unu' de-al lor, de-al tuturor. Când apăreau ceva probleme se ivea și el, de nu știi unde. Mai întâi stătea puțin pe gânduri cu binecunoscutul calm interior, își ridica tacticos degetul arătător și c-o mișcare decisivă de-o siguranță desăvârșită, îi lumina pe toți. Nimeni nu știa cum făcea, ce făcea, mai ales că nu era cunoscut nici măcar ca un meșteșugar stângaci, darămite. Cu toate astea, se pricepea la orice. Acolo unde pentru ceilalți era imposibil, pentru Florea era o nimica toată. Însă o clipă de neatenție l-a costat viața. Într-un moment de inspirație, s-a deconcentrat și și-a vârât arătătorul în nara greșită. Hemoragia extraordinară ce a urmat a făcut ca lumea să spună că acesta și-a atins creierul. Ceva vorbe de atunci s-au păstrat și azi, dar c-o tentă ironică. În timp, când cineva reușea să rezolve ceva mai dificil, toți strigau și aclamau: Floare la Ureche, e Floare la Ureche! 
Acum există și un tratament cu numele ăsta, unul care se poate obține ușor, se dă fără rețetă. Se găsește oriunde, se fac și reclame la el, e super bun și e de necrezut de ieftin. Cică, atunci când orice e mult prea dificil, dar mai ales nu e de tine, folosește Floare la ureche!